În București, din dragoste

Un an, aproape un an. Atât a trecut de când am părăsit Clujul pentru a mă muta în Micul Paris balcanic: București, un loc prin care, la început treci încercând să îl înțelegi, apoi încerci să „treci peste” sau pur și simplu prin, încercând să îl ignori și să îl iubești în același timp. În alte cuvinte, un amalgam de iubire cu ceartă.

Experiența mea legată de București a început de la amânarea cu doi ani mai târziu, printr-un „block” pe Facebook, a unei povești de dragoste, și s-a concretizat într-o toamnă, după 8 ore și 450km de condus până la Cluj-Napoca.

De fapt, adevărata experiență a început cu cozile pe care le făceam mereu în urma mea în București, oriunde mergeam. Cel mai la îndemână exemplu este la colțul străzii, când traversezi acea dimineața în care ești nevoit să faci o vizită la MegaImage pentru a-ți lua ingredientele pentru micul-dejun. Dacă ești bucureștean, nu ți-ai fi dorit să ne intersectăm în același moment la casa de marcat. De ce? Pentru că acel „vă dau 50 de bănuți?” urmat de „aș putea să vă dau, vă ajută?” și ulterior urmat de căutarea propriu-zisă a portofelului roșu mic cu mărunt, în geanta mare, provoca de regulă o coadă de cel puțin 4 persoane în urma mea, și până v-am spus asta, deja se aliniase a cincea, iar eu abia mulțumeam cu o zi bună doamnei casier.

O dată cu momentul în care am sesizat „subtilitatea” accentului puternic impregnat în enunțare, dar mai ales în intonarea unei idei, am înțeles că în dinamica unei conversații dintre bucureșteni, senzația că urmează să asiști la o mișcare socială de tip revolutiv, la care nu dorești să iei parte, este doar o senzație.

Surpriza nu apare atunci când impresia conform căreia transportul în comun suprateran poate fi o variantă bună de a cunoaște orașul, ci atunci când testezi această variantă raportându-te la experiența anterioară clujeană.

Taxiurile pot fi o alternativă, asta dacă nu deții un accent proeminent ardelenesc și dacă nu ții să te mândrești că ești din Ardeal. Mândria că vii din Ardeal, ba chiar din Țara Oașului, ar putea să te coste mai mult decât crezi, și aici mă refer la bani. În schimb, poți avea conversații interesante cu agenții SRI care fac Uber în loc de „protocoale secrete”, în timpul liber.

„Îmi cer scuze, te rog” ar putea să îți creeze mari probleme! La fel și dacă deții o adresă temporară în Dorobanți. Pentru cea dintâi mai poate fi găsită o explicație, însă pentru cea de-a doua, nu. În București stereotipizarea este adesea un reflex. Locul în care locuiești îți oferă instant o etichetă, un accent de nuanță și, de cele mai multe ori, creează bariere sau raportări disjunctive în relațiile cu ceilalți.

Dacă vii în București însoțit de un bagaj de bun simț, ai două opțiuni: arunci bagajul sau poți să te întorci cu el acasă la fel cum ai venit.

Experiența pe care am avut-o, în mai puțin de un an, extrem de intensă și vastă, m-a învățat că regulile sunt diferite de ce știam eu până la acel moment: atitudinea se negociază.

Singură nu aș fi reușit să înțeleg condițiile vieții din capitală, care te obligă și te învață să iei decizii rapide, să fii asumat până la final, de cele mai multe ori să renunți la emoție și, mai ales, să nu iei nimic personal. 

Clujul? Există în mine și îl regăsesc de fiecare dată când vreau o „cafia”, una bună. Pentru mine liniștitul „Paris Ardelenesc” este despre prieteni, studenție și cea mai bună cafea.

Bucureștiul? Un mozaic de experiențe magice și vii, pe care le descopăr zi de zi și despre a cărui tablou întreg nu aș putea să vorbesc. În schimb, aș putea încerca în câteva cuvinte să descriu fragmentele care eu cred i-a inspirat pe interbelici să scrie, să cânte, să picteze sau, pur și simplu, să privească.

Chiar dacă aș fi vrut să compar cele două orașe, nu aș putea nici măcar prin prisma activității administrației locale, infrastructurii și a procesul de urbanizare. Nu pot fi comparate pentru că sunt două orașe din lumi și culturi diferite.

Un exercițiu de imaginație îmi spune că nu aș putea să locuiesc din nou în Cluj-Napoca, nu acum când Bucureștiul abia ce a început să însemne „acasă” pentru mine, după aproape un an. Și abia ce am reușit să intru în tempo-ul dinamicii lui. 

Despre coffee-shop-urile bucureștene… pot să spun că ne-ar plăcea să existe mai multă cafea a Prăjitoriei Olivo și aici. Dar știu că ce-i a Ardealului, e a Ardealului.

Dacă vă întrebați, nu aș putea niciun moment să regret una din experiențele de mai sus. Dacă aș putea să le repet, nu aș face-o, cu excepția uneia. Și probabil vă întrebați „ce mă ține în București?”. Răspunsul este întocmai excepția: motivul care m-a adus aici. 

Despre Anamaria: Prima ei dragoste a fost muzica, cu care încă speră să revină la relația inițială, a urmat fotografia și apoi scrisul, care a existat dintotdeauna, despre trăiri, oameni și viață, dintr-o perspectiva filosofică. Pe toate acestea le numește “pasiuni puse-n sertar”. E fascinată de hainele și poveștile strămoșești, contrastul dintre umbre și lumini, de natură și de artele vizuale și autorii acestora. Totodată, Anamaria este interesată de politică, fapt pentru care, ocazional, realizează analize politice pe Instastory.